Da…pentru că relaţiile cu clienţii nu s-au inventat acum. E adevărat, pe vremea aceea nu existau softuri de CRM, e-mailing, SMS, magazine virtuale, programe de fidelizare sau alte minunăţii ale epocii moderne. Dar existau alte avantaje:

  • O mare parte din schimburi se făcea între persoane cunoscute, între care exista cât de cât încredere;
  • Ca şi politică de ”fidelizare” a clienţilor, plata pe datorie era o practică uzuală (folosită şi azi în unele magazine de cartier);
  • Relaţiile dintre brand şi cumpărători aveau loc de cele mai multe ori în spaţiul de vânzare (piaţă, târg, tarabă, mic magazin);
  • În cazul magazinelor, vânzătorul (care de multe ori era şi proprietar) îşi cunoştea destul de bine clienţii şi avea chiar o relaţie personală cu ei;
  • De multe ori, în contextul unei game de produse foarte restrânse, aprovizionarea cu anumite produse se făcea doar după comanda expresă a clientului.


Iată mai jos mărturia unui negustor despre cum se făcea negoţ înainte de comunism şi care era strategia relaţiilor cu clienţii pe Lipscani, celebra stradă comercială din Bucureşti:

Shoppingul de altădată era o adevărata aventura.

“Din Lipscani se îmbracă şi clasa mijlocie. Îşi permitea mătase de China, de Franţa sau de Austria. Era o mare migală să-si aleagă stofele. Nici unul nu se grăbea. Parcă-i văd şi acum: cobora un cuplu din trăsură, la braţ, să-şi ia stofă şi mătase pentru rochii şi costume. Comerciantul – pe vremea aia nimeni nu-i spunea vânzător -îi invita întâi la dulceaţă cu apă rece dacă era vară, şi la cafea, iarna. Numai după asta îi întreba ce-ar dori să cumpere. Dacă era nevoie, dădea jos un raft întreg cu mătăsuri. N-avea voie sa crâcnească, nici să facă vreo grimasă. Dacă jupânul vedea asta, comerciantul risca să fie dat afară imediat. Domnii nici nu-şi luau cumpărăturile cu ei, ci puneau să le fie aduse acasă“.

Cum era primit un sărac într-un magazin de-al Lipscanilor?

“[…]Privea doar stofa, n-avea bani să cumpere, dar negustorul îl ochea imediat şi-l lua la întrebări: din ce sat e şi cum îl cheamă. Dacă-l mirosea că e om serios, îi dădea stofă pe datorie, fără nici o garanţie, şi fixau o zi de plată. în ziua aia, când să deschidă magazinul, de cine dădea jupanul sub geamuri? Era ţăranul, sculat cu noaptea-n cap să-şi plătească datoria. Ştia jupanul ce ştia: nu exista reclamă mai bună decât datul pe datorie.”

Unele lucruri nu s-au schimbat nici acum…şi produc în continuare aceleaşi efecte pozitive asupra relaţiei cu clientul.

*Citatele sunt preluate dintr-un articol apărut în ziarul Gândul în mai 2006.

Te-ar putea interesa si: